Am ajuns, după multe încercări, să văd afrimiana Pădure a spânzuraţilor, despre care tot auzisem în ultimele luni, online şi offline. Am prins loc bun, în mijlocul sălii mari şi pline a TNB, atât de bun încât m-aş fi putut uita fix în ochii icoanei cu aer de Giocondă proiectată în fundal; asta dacă nu i-ar fi fugit ochii într-o parte. La un moment dat, i-a şi închis. N-am prea înţeles rostul. Dar n-am înţeles multe.

Unii zic că Afrim a rămas aproape de Rebreanu, „respectând litera cărţii şi adevărul acesteia” (www.ralucauluiteanu.ro), că a făcut „o adaptare riguroasă şi bine structurată a romanului (Alina Epîngeac, yorick.ro). El zicea: „Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu...”. La asta voi reveni. În fond, nu e nicicum dacă un regizor ţine strâns de un text sau dacă se îndepărtează cum şi cât vrea. Contează ce vrea să îi iasă, ce îi iese şi ce pretinde că i-a ieşit. În cazul de faţă, vedem pe scenă esenţa romanului, dar înghesuită printre gablonzurile regizorale, într-atât încât unul care nu ştie subiectul abia pricepe ce se întâmplă.

Scena e mai tot timpul plină. Pe lângă lucrurile care stau, apar, dispar de pe scândură, grupuri de oameni se ocupă cu varii coregrafii. Care vor să spună ce? N-am înţeles! Ce semnifică băieţii la bustul gol, cu cască în cap, un picior pe butuc şi drujbă în mâini? Să fie vorba despre defrişări? Dar unde e legătura? Nu contează. Mi-am adus aminte de o însemnare a Reginei Maria, care observa cum dispăreau pâlcuri de copaci şi zicea una-alta despre obiceiul românilor de a tăia aiurea. Deci ideea că pe vremuri „aveam” păduri care azi au ajuns butuci ţine şi nu prea. Dar despre păduri e vorba?

În orele următoare, băieţi şi fete se tot zbenguie în sunete şi imagini de fundal, de parcă regizorul n-ar fi avut încredere în forţa cuvintelor lui Rebreanu. Or vrea ei să ilustreze zbaterile interioare ale personajului? Mie mi se pare că nu le ies, că, dimpotrivă, le cam duc în derizoriu. Oricum, e prea mult. Au simţit asta şi alţii, dar parcă au spus-o cu jumătate de gură. „E foarte bogat acest spectacol, dens şi puternic”, zicea Alina Epîngeac, adăugând: „Îşi are şi doza de prea-mult, câteva exagerări, câteva butoane apăsate în plus... elemente care încarcă de prisos eseul atât de coerent, de altfel... Într-un expozeu artistic atât de bine susţinut şi argumentat, asemenea spike-uri devin bagaje inutile”. Eu aş zice că nu-s doar inutile, ci chiar dăunătoare; sufocă textul sau îl diluează. Din cauza lor, eseul e destul de incoerent, spectacolul, înzorzonat şi lungit. Chiar şi din postarea dlui Mihai Şora (câteva rânduri în faţa mea în sală) putem intui o senzaţie asemănătoare: „[Discursul verbal] e o provocare infinit mai mare decât efectele sonore ori vizuale de pe scenă; forţa cuvântului ajunge, în multe împrejurări, să fie mai eficace decât forţa imaginii”. Şi că tot veni vorba, eu chiar m-am simţit luat de prost la scena în care Bologa primeşte vestea mutării pe frontul românesc. De ce trebuia să se lase cu semnal sonor şi luminos, ca în filmele de serie B? E ca şi când mi-ar fi zis: „Băi, chiar dacă nu pricepi ce se întâmplă, bagă la cap că e nasol!”.

„Am apreciat foarte mult că [Radu Afrim] a evitat trivializarea, pur şi simplu nu există picanterii lingvistice inutile (un singur «Futu-i», dar foarte atent strecurat în şirul de replici, chiar a căpătat valoare artistică înjurătura)”, nota Nona Ropotan (bookhub.ro). Nu mă apuc să perorez despre desexualizarea înjurăturilor ori despre faptul că a trivializa nu înseamnă doar a folosi cuvinte cu f, cu p, cu c. Dar ce căuta în colţul scenei soldatul cu dosul gol întors spre public? Îşi închipuia regizorul că îşi închipuia vreun spectator că, în vreme de război, se aboleşte fiziologia? Apoi, de ce trebuia să o facă pe Marta aşa de uşuratică? Ea se prezintă în faţa lui Apostol cu un şir de honvezi, se hlizeşte şi lasă de înţeles că a avut de-a face cu toţi, asta în condiţiile în care Rebreanu spune cum se raporta la ea potenţiala soacră: „Nu că ar fi bănuit-o de lucruri prea grele, dar pe nevasta feciorului ei n-o putea vedea doar ca o fiinţă de jertfă, cum a fost şi dânsa”. Aşa uşuratică, ea trebuie să strige lucruri grave despre patriotism, şovinism etc. (dintre care unele, în roman, sunt spuse de tatăl ei). Se mai şi „scapă” că locotenentul ei ungur nu ştie româneşte, „că e prost”. Şi discuţia de la masa dnei Bologa alunecă în derizoriu (aici întreb: de ce a fost nevoie de înlocuirea Rodovicăi cu un Vasile?), iar scena în care preotul Boteanu i-o prezintă vechiului prieten pe preoteasa/ căprioara sa parcă e ruptă din Vacanţa Mare, mai precis din Leana şi Costel. Să mai notăm că sărmanul Petre e transformat într-un Sucă-Svejk, iar generalul Karg, rabatat şi trăgând după el un ditamai candelabru cu stemă imperială (metaforă, pe cât de voluminoasă, pe atât de străvezie pentru oricine ştie un strop de istorie), trimite cu gândul la „ăla micu’ de respira greu”. Mergea, poate, să apară o dată, dar tot intrând şi ieşind, îşi relevă grotescul şi inutilitatea.

Una peste alta, mi-am adus aminte de copilăria-mi comunistă, când mă plimbau pe la recitări; odată, am avut şi eu ideea „regizorală” să spun Cântec II de Goga mimând beţia, că e cu crâşmar, băutură etc. O poetesă din juriu – Dumnezeu s-o ierte! – mi-a spus că e o „abordare greşită” şi a tot insistat cu întrebarea „cine te-a învăţat?”. Evident, nu suspectez că pe Radu Afrim l-ar fi „învăţat cineva”, chiar dacă, după propriile-i spuse, piesa „este de fapt o comandă de Centenar, Caramitru mi-a sugerat să fac Pădurea spânzuraţilor, şi Caramitru are mână bună...”.

Bun! Îmi dau seama că până aici mi-am dat cu părerea deasupra sandalei. Mi-am permis pentru că şi regizorul şi-a permis. Declaraţie de intenţii: „vreau să chestionez puţin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani şi unde suntem… S-ar putea să fie ambiţios, riscant, kitschos, greşit, dar aş vrea să pun faţă în faţă soldaţii aceia care au luptat pentru ceva atunci, deşi mulţi nu ştiau pentru ce luptă, cu nişte tineri din zilele noastre, cu nişte dialoguri şi întrebări… Ce ai făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut… Mi se pare că prea vorbim despre istoria noastră recentă ca despre ceva de muzeu. Eu vreau să scot aceşti soldaţi din muzeu, şi această carte, şi să văd dacă există un dialog între oamenii de azi şi cei care au trăit atunci”. Acum, omul poate să vrea ce vrea. Grav mi se pare că lumea are impresia că a şi făcut ce a zis…

Legăturile cu ce s-a întâmplat în preajma lui 1918 sunt (încă?) multe şi puternice. Mă iertaţi, dar nu pot să uit că am stat în sală aproape de dl. Şora, născut în Austro-Ungaria. Doar că din montarea Pădurii spânzuraţilor acestea nu se văd. Există niscai trecut, niscai prezent, dar legătura dintre ele e făcută cu sârmă. De dialog nici nu poate fi vorba!

Istorie e şi în piesă câtă e în roman. În rest, tânărului căinat că trebuie să suporte discursul învechit al şcolii şi al organismelor centenarice nu i se spune mai nimic (cu excepţia un text proiectat despre rolul Marelui Război în emanciparea femeii), dar i se creează impresia că pricepe ceva, mai cu o glumiţă cum aude el la TV (sala a reacţionat la câteva scene gen Stela şi Arşinel, ca aceea în care Ilona nu pricepea aluziile medicului), mai cu o expresie familiară, mai cu o imagine recentă.

Totul se deschide cu un puştan ieşit din cârciuma The Hanged, care se întâlneşte cu un necunoscut (despre care aflăm mai încolo că e Conştiinţa – a lui Bologa, a românilor?) şi îşi aduce aminte cum a văzut el în Deltă o mulţime de câini spânzuraţi în copaci. Nu mai contează că e beat/ fumat, aşa se face legătura cu romanul despre care el recunoaşte că nu ştie nimic dincolo de titlu. Mai încolo, vedem nişte tineri de azi hârjonindu-se pe lângă o statuie de soldat din 1916-1919. Asta ar fi fost o imagine frumoasă şi cu potenţial discursiv, dacă nu ar fi fost redusă la gag.

Apogeul e atunci când vine vorba de lupta „fraţi contra fraţi”, iar pe ecran apar imagini de la protestele din 10 august anul trecut. Fără dansuri pe după copac: una e una şi alta e alta. Între cele două momente nu e nicio legătură. Sau, mă rog, se poate lega orice de orice; şi pe la 1600 românii s-au bătut cu românii şi, dacă vrem, inventăm un fir cu 1918, dacă vrem, cu 2018, dacă vrem, cu 2118, orice s-ar întâmpla.

Nu cred că alăturarea are în spate vreo intenţie de manipulare. Pur şi simplu a fost dorinţa de a impresiona şi de a susţine o cauză de azi în orice chip, de a o lipi de tot ce iese în cale, de a o trimite în 16 zări, pe logica #. Plus că recursul (în orice mod) la istorie dă multora impresia de legitimare, de întărire...

Dacă replica ar fi fost lăsată în epocă, nu mi s-ar fi părut nicicum. Aşa, văzând-o trasă de păr spre prezent, nu mi se pare că spectacolul e „departe de orice formă de naţionalism”, cum zice textul de prezentare. Cât despre provocarea la „reflecţie lucidă asupra stării naţiei”, „confruntare clară cu trecutul nostru istoric”, „dialog între vocea prezentului şi vocea istoriei”, nu întreb ce înseamnă „starea naţiei”, „confruntare clară”, dacă trecutul istoric e clar şi e „al nostru” ori dacă prezentul şi istoria îşi au fiecare câte o voce unică. Întreb doar: de unde „reflecţie lucidă”? Din amestecul de toate pentru toţi? Din genericul de final cu câteva imagini de la varii violenţe din ultimul secol? Eu nu pot! Să-i văd pe alţii mai isteţi!

M-aş mulţumi dacă am lua istoria, politica şi... arta un pic mai în serios!